Mișcarea circulară
Atunci când analizăm mișcarea unei roți, a unei anvelope care se rostogolește la vale sau rotația Pământului în jurul propriei axe, nu mai discutăm despre o mișcare rectilinie. În aceste situații, punctele corpului descriu traiectorii circulare sau porțiuni de cerc. În funcție de modul în care se modifică viteza, putem avea o mișcare circulară uniformă sau o mișcare circulară uniform variată.
Mișcarea circulară uniformă — MCU
Mișcarea circulară uniformă reprezintă mișcarea unui punct material pe o traiectorie circulară, modulul vitezei sale rămânând constant în timp.
Chiar dacă valoarea vitezei nu se modifică, vectorul viteză își schimbă permanent direcția. Din acest motiv, corpul este accelerat. Vectorii viteză au același modul în toate punctele traiectoriei, însă orientarea lor se modifică în mod continuu.
Accelerația este orientată întotdeauna spre centrul cercului și poartă numele de accelerație centripetă. În fiecare punct al traiectoriei, vectorul accelerației centripete este perpendicular pe vectorul vitezei instantanee.
În mișcarea circulară uniformă, corpul nu accelerează deoarece viteza sa devine mai mare, ci deoarece direcția vectorului viteză se schimbă permanent.
Mișcarea circulară uniform variată — MCUV
În mișcarea circulară uniform variată, viteza unghiulară se modifică uniform în timp. Aceasta înseamnă că accelerația unghiulară este constantă.
Un exemplu aproximativ îl reprezintă roțile unei mașini în timpul accelerării sau al frânării. Atunci când mașina își mărește viteza, roțile se rotesc din ce în ce mai repede, iar atunci când mașina încetinește, viteza lor de rotație scade.
Spre deosebire de mișcarea circulară uniformă, în acest caz se poate modifica atât direcția vectorului viteză, cât și modulul acestuia. Corpul poate avea astfel o accelerație orientată spre centrul traiectoriei și o componentă tangențială a accelerației.
Mișcarea circulară și piloții
În timpul virajelor strânse sau al buclelor efectuate în aer, un avion trebuie să aibă o accelerație orientată spre centrul traiectoriei sale. Pilotul este supus forțelor necesare producerii acestei accelerații și poate resimți o sarcină de câteva ori mai mare decât propria greutate.
De exemplu, la o suprasarcină de câteva ori mai mare decât accelerația gravitațională, sângele este împins mai greu spre creier. În funcție de intensitatea și durata accelerației, vederea pilotului poate deveni încețoșată, se poate produce pierderea temporară a vederii, iar în cazuri severe poate apărea pierderea conștienței.
Din perspectiva pilotului, care se află într-un sistem de referință accelerat, corpul său poate părea mult mai greu decât în repaus. Acest efect nu este provocat de o schimbare reală a masei, ci de forțele suplimentare care acționează asupra corpului în timpul mișcării circulare.