Echilibrul static
Într-o problemă de echilibru static nu căutăm doar forțele care se compensează. Trebuie să urmărim simultan două efecte: tendința corpului de a se deplasa și tendința sa de a se roti. De aici apar cele două condiții fundamentale ale echilibrului.
De la repaus la condițiile matematice ale echilibrului
Considerăm un corp rigid care rămâne în repaus față de sistemul de referință ales. Deoarece viteza sa nu se modifică, accelerația de translație este nulă. Aplicând legea a doua a lui Newton, rezultă că suma vectorială a tuturor forțelor externe trebuie să fie nulă.
Această relație asigură numai faptul că centrul de masă al corpului nu începe să accelereze. Pentru un corp întins, însă, mai există o posibilitate: corpul ar putea începe să se rotească fără ca centrul său de masă să se deplaseze.
Din acest motiv avem nevoie de o a doua condiție. Pentru ca nici mișcarea de rotație să nu se modifice, suma momentelor tuturor forțelor externe trebuie să fie nulă.
Acesta este punctul central al întregii lecții: echilibrul static înseamnă simultan echilibru de translație și echilibru de rotație. Una dintre condiții nu o înlocuiește pe cealaltă.
Echilibrul forțelor într-un plan
În majoritatea problemelor elementare, toate forțele sunt cuprinse în același plan. Alegem două axe perpendiculare, de obicei și . Ecuația vectorială a echilibrului se descompune atunci în două ecuații scalare.
Prima relație ne spune că forțele orientate spre dreapta și spre stânga trebuie să se compenseze. A doua arată că același lucru trebuie să se întâmple pentru forțele orientate în sus și în jos.
Semnele nu sunt stabilite de tipul forței, ci de direcția ei față de axa aleasă. Dacă alegem sensul pozitiv al axei în sus, o forță orientată în sus intră cu semnul plus, iar una orientată în jos cu semnul minus.
Relația de mai sus, de exemplu, arată că două forțe verticale orientate în sus susțin un corp asupra căruia acționează greutatea .
Momentul unei forțe și tendința de rotație
O forță nu produce același efect de rotație indiferent de punctul în care este aplicată. Pentru a descrie această diferență folosim momentul forței față de o axă sau față de un punct ales.
Mărimea reprezintă brațul momentului: distanța perpendiculară dintre axa de rotație și linia de acțiune a forței.
Această definiție explică de ce o ușă este mai ușor de deschis dacă împingem aproape de mâner decât dacă împingem lângă balamale. Forța poate fi aceeași, dar brațul momentului este mult mai mare.
Forma de mai sus este echivalentă. Unghiul este unghiul dintre vectorul poziție și forță. Dacă forța este perpendiculară pe braț, atunci , iar expresia se reduce la .
Legătură utilă
O forță poate fi foarte mare și totuși să nu producă moment față de o anumită axă. Este suficient ca linia ei de acțiune să treacă prin axa respectivă. Atunci brațul momentului este nul.
De ce putem alege orice axă de rotație?
Dacă un corp este într-adevăr în echilibru static, suma momentelor forțelor este nulă față de orice punct. Acest lucru ne oferă o libertate extrem de utilă în rezolvarea problemelor: putem alege punctul față de care calculăm momentele astfel încât ecuația să devină cât mai simplă.
Observăm forțele necunoscute.
Într-o problemă pot apărea două sau chiar trei reacțiuni necunoscute. Dacă încercăm să le păstrăm pe toate în ecuația momentelor, calculul devine inutil de complicat.
Alegem axa prin punctul de aplicare al uneia dintre ele.
Linia de acțiune a acelei forțe trece prin axa aleasă, deci brațul momentului devine nul.
Forța dispare din ecuația momentelor.
Nu pentru că forța ar fi nulă, ci pentru că momentul ei față de axa aleasă este nul.
Rezolvăm mai întâi ecuația cu cele mai puține necunoscute.
După ce găsim una dintre forțe, revenim la ecuațiile de echilibru pe axe pentru a determina celelalte necunoscute.
Această alegere a axei nu este un artificiu matematic. Ea folosește chiar proprietatea fizică a momentului unei forțe: o forță aplicată pe axă nu poate roti corpul în jurul acelei axe.
Grindă orizontală sprijinită la capete
Considerăm exemplul unei grinzi uniforme de lungime și masă , sprijinită la cele două capete. Pe grindă se află un corp de masă , situat la distanța față de capătul stâng.
Notăm reacțiunile celor două suporturi cu și . Deoarece grinda este uniformă, greutatea ei acționează în centrul de masă, adică la distanța față de capătul stâng.
Alegem capătul stâng ca axă de rotație
Alegerea este avantajoasă deoarece forța este aplicată chiar în axă. Momentul ei este deci nul.
Considerăm pozitiv sensul antiorar. Greutatea corpului și greutatea grinzii tind să rotească grinda în sens orar, iar reacțiunea din dreapta în sens antiorar.
Factorul apare în fiecare termen și poate fi simplificat:
De aici rezultă direct:
Pentru valorile din exemplul din manual, , și , obținem:
Abia acum folosim echilibrul forțelor verticale:
Prin urmare:
Observă ordinea rezolvării. Dacă am fi început numai cu ecuația verticală, am fi avut două necunoscute, și . Ecuația momentelor, cu axa bine aleasă, elimină imediat una dintre ele.
Grindă înclinată susținută de un cablu
Într-o altă situație, o grindă este prinsă într-o balama la un capăt, iar celălalt capăt este susținut de un cablu orizontal. De același capăt este suspendată o sarcină de masă .
Balama exercită două componente ale forței asupra grinzii: una orizontală și una verticală. Dacă am introduce aceste două necunoscute în ecuația momentelor, calculul ar deveni mai lung. Alegem deci chiar balamaua drept axă de rotație.
Momentele celor două componente ale reacțiunii din balama sunt automat nule. Rămân doar tensiunea cablului, greutatea sarcinii și greutatea grinzii.
Izolăm tensiunea:
Pentru valorile din exemplu, , , și , rezultă:
După ce tensiunea este cunoscută, revenim la echilibrul forțelor. Pe orizontală:
Pe verticală:
Dacă dorim forța totală exercitată de balama asupra grinzii, combinăm cele două componente perpendiculare:
De ce este forța din balama atât de mare?
Balama nu susține doar greutatea sistemului. Ea trebuie să compenseze și componenta orizontală produsă de tensiunea cablului. Rezultanta poate fi astfel mai mare decât fiecare dintre forțele pe care le observăm separat.
Scara sprijinită de un perete
Considerăm o scară de lungime , sprijinită de un perete fără frecare. La baza scării există însă frecare. Pe scară se află o persoană de masă .
Deoarece peretele este fără frecare, forța exercitată de acesta asupra scării este exclusiv orizontală. La nivelul podelei apar două componente ale reacțiunii: și .
Alegem baza scării ca axă de rotație. Ambele componente ale reacțiunii podelei au atunci brațul momentului nul și dispar din ecuația momentelor.
Dacă înălțimea la care scara atinge peretele este , iar distanța bazei scării față de perete este , geometria ne dă:
Pentru și :
În situația din manual, persoana se află la jumătatea scării, iar centrul de masă al scării este la o treime din lungimea ei măsurată de la bază. Ecuația momentelor devine:
Izolăm forța exercitată de perete:
Cu și , rezultă aproximativ:
Echilibrul pe orizontală impune:
Pe verticală avem:
Forța de frecare de la bază este cea care furnizează componenta orizontală necesară echilibrului. Dacă podeaua ar fi și ea fără frecare, baza scării nu ar mai putea echilibra împingerea orizontală a peretelui.
Când frecarea ajunge la valoarea maximă
Exemplul cățărătorului dintre doi pereți evidențiază un alt aspect important. Atunci când corpul este chiar la limita alunecării, frecarea statică atinge valoarea sa maximă.
Dacă asupra persoanei acționează două forțe normale egale, , iar coeficienții de frecare la cele două contacte sunt și , la limita alunecării avem:
Echilibrul vertical impune:
Înlocuind expresiile frecărilor:
Scoatem factor comun :
și obținem:
Pentru , și :
Aceasta este forța minimă cu care persoana trebuie să împingă orizontal fiecare perete pentru ca frecarea să poată susține greutatea.
Echilibrul de rotație în exemplul cățărătorului
Echilibrul forțelor verticale nu garantează însă că persoana nu se va roti. Trebuie verificat și echilibrul momentelor.
Alegem axa de rotație prin punctul de contact al umerilor cu peretele. Forța normală și frecarea aplicate în acel punct nu mai produc moment față de axa aleasă.
Dacă este distanța dintre pereți, distanța verticală dintre picioare și umeri, iar distanța orizontală dintre centrul de masă și peretele de la umeri, ecuația momentelor poate fi scrisă:
Cum , avem:
Izolăm :
Cu valorile , și , rezultă:
Acesta este un rezultat interesant: există o poziție geometrică favorabilă în care persoana poate rămâne în echilibru folosind împingerea orizontală minimă. Dacă își modifică prea mult poziția, momentele nu se mai compensează și trebuie să împingă mai puternic pentru a rămâne stabilă.
Simboluri și unități folosite
| Simbol | Mărime fizică | Unitate SI |
|---|---|---|
| forță | ||
| masă | ||
| accelerație gravitațională | ||
| momentul unei forțe | ||
| brațul momentului | ||
| coeficient de frecare statică | fără unitate |
Verificarea dimensională a momentului unei forțe
Relația fundamentală permite o verificare rapidă a unităților. Brațul momentului se măsoară în metri, iar forța în newtoni.
Unitatea momentului este deci . Deși această unitate are aceeași expresie dimensională ca joule-ul, momentul unei forțe nu este energie. Cele două mărimi descriu fenomene fizice diferite și nu trebuie confundate.
O diferență importantă
Energia se exprimă în jouli, iar momentul unei forțe în newton-metru. Scrierea diferită este păstrată tocmai pentru a arăta că sensul fizic al celor două mărimi este diferit.
Cum abordăm corect o problemă de echilibru static
Separăm sistemul pe care îl analizăm.
Alegem corpul sau ansamblul de corpuri care va fi studiat. Toate interacțiunile cu exteriorul devin forțe externe.
Construim diagrama forțelor.
Marcăm greutățile, tensiunile, reacțiunile normale, forțele de frecare și orice altă forță care acționează asupra sistemului.
Alegem axele de coordonate convenabil.
De regulă folosim o axă orizontală și una verticală, deoarece multe dintre forțele din probleme sunt deja orientate astfel.
Alegem atent axa pentru momente.
Căutăm un punct prin care trec una sau mai multe forțe necunoscute. Momentele lor vor deveni nule.
Scriem ecuația momentelor.
Scriem echilibrul forțelor pe fiecare direcție.
Rezolvăm și verificăm rezultatul fizic.
O valoare negativă poate arăta că am presupus sensul greșit al unei forțe. O valoare nerealist de mare poate indica o eroare de geometrie, de semn sau de braț al momentului.
Ideea care leagă toate problemele de echilibru
Un corp rigid aflat în repaus trebuie să satisfacă simultan trei relații independente atunci când problema este plană:
Primele două împiedică translația, iar ultima împiedică rotația. Alegerea inteligentă a axei de rotație nu schimbă fizica problemei, ci doar permite folosirea acestor condiții într-o formă mult mai eficientă.