Formule și raționament matematic — Gravitația
Construim relațiile matematice pornind de la legea atracției universale și urmărim cum apar accelerația gravitațională, gravitația în interiorul Pământului, energia potențială și viteza de evadare.
Formulele gravitației nu sunt relații independente care trebuie memorate una câte una. Aproape toate se pot obține logic pornind de la legea atracției universale a lui Newton. Vom urmări tocmai aceste legături, astfel încât fiecare relație să aibă o semnificație fizică precisă.
Mărimile folosite
Pentru început, stabilim mărimile care apar în relațiile gravitaționale. Este important să deosebim masa corpului care produce câmpul gravitațional de masa corpului asupra căruia studiem efectul acestui câmp.
| Simbol | Semnificație | Unitate SI |
|---|---|---|
| \(m_1,m_2\) | masele celor două corpuri care interacționează | \(\mathrm{kg}\) |
| \(M\) | masa corpului astronomic central | \(\mathrm{kg}\) |
| \(m\) | masa corpului asupra căruia acționează gravitația | \(\mathrm{kg}\) |
| \(r\) | distanța dintre centrele corpurilor | \(\mathrm{m}\) |
| \(R\) | raza planetei sau a sferei considerate | \(\mathrm{m}\) |
| \(F\) | intensitatea forței gravitaționale | \(\mathrm{N}\) |
| \(a_g\) | accelerația gravitațională | \(\mathrm{m/s^2}\) |
| \(U\) | energia potențială gravitațională | \(\mathrm{J}\) |
Constanta care stabilește intensitatea interacțiunii gravitaționale este constanta gravitațională:
Valoarea foarte mică a lui \(G\) explică de ce atracția gravitațională dintre două obiecte obișnuite este extrem de slabă. Gravitația devine evidentă atunci când una dintre mase este foarte mare, așa cum se întâmplă în cazul planetelor, stelelor sau galaxiilor.
Legea atracției universale
Considerăm două corpuri cu masele \(m_1\) și \(m_2\), aflate la distanța \(r\) unul față de celălalt.
Newton a stabilit că intensitatea forței gravitaționale este direct proporțională cu produsul maselor:
În același timp, forța scade cu pătratul distanței:
Combinând cele două dependențe și introducând constanta gravitațională \(G\), obținem:
Dacă masa \(m_1\) se dublează, iar celelalte mărimi rămân neschimbate, forța se dublează.
Dacă ambele mase se dublează, produsul lor devine de patru ori mai mare:
Prin urmare,
Distanța intervine însă la pătrat. Dacă distanța se dublează, în numitor apare:
astfel încât noua forță este:
Caracterul vectorial
Relația anterioară ne oferă intensitatea forței. Forța gravitațională are însă și direcție și sens. Ea este orientată de-a lungul dreptei care unește cele două corpuri și este întotdeauna atractivă.
Forța exercitată de corpul 1 asupra corpului 2 și forța exercitată de corpul 2 asupra corpului 1 au aceeași intensitate și sensuri opuse:
Un măr atrage Pământul cu aceeași intensitate cu care Pământul atrage mărul. Diferența uriașă apare la accelerații, deoarece aceeași forță acționează asupra unor mase foarte diferite.
Verificarea dimensională
Verificăm dacă relația lui Newton conduce la unitatea unei forțe:
Relația este dimensional corectă.
Principiul superpoziției
Într-un sistem cu mai multe corpuri, fiecare masă produce propria atracție gravitațională. Pentru a determina efectul total asupra unui corp, calculăm separat fiecare forță și apoi le adunăm vectorial.
Dacă studiem particula \(1\), influențată de particulele \(2,3,\ldots,n\), atunci:
Aceeași relație poate fi scrisă mai compact:
Faptul că suma este vectorială este esențial. Dacă forțele au direcții diferite, intensitățile lor nu se pot aduna pur și simplu.
În plan, putem proiecta toate forțele pe două axe perpendiculare.
După determinarea componentelor rezultante, intensitatea forței totale este:
O sondă spațială nu este atrasă doar de un singur corp. Traiectoria sa poate fi influențată simultan de Soare, planete și sateliți. Simulările orbitale folosesc tocmai adunarea acestor contribuții gravitaționale.
De la particule la corpuri reale
Relația lui Newton se aplică direct unor particule. Un corp real are însă masa distribuită într-un volum.
Îl putem împărți conceptual în elemente foarte mici de masă \(dm\). Fiecare element produce o contribuție foarte mică \(d\vec F\).
Forța totală se obține prin însumarea tuturor contribuțiilor. În limita în care elementele devin infinit de mici, suma devine integrală:
Pentru distribuții de masă complicate, această integrală poate fi dificilă. Simetria sferică oferă însă o simplificare foarte importantă.
Teorema învelișurilor sferice
Pentru un corp cu distribuție sferic simetrică a masei, efectul gravitațional asupra unui obiect aflat în exterior este același ca și cum întreaga masă ar fi concentrată în centrul sferei.
Dacă masa sferei este \(M\), iar corpul de masă \(m\) se află la distanța \(r\geq R\), putem scrie direct:
A doua proprietate este la fel de importantă. Pentru un corp aflat în interiorul unui înveliș sferic uniform, contribuțiile diferitelor regiuni ale învelișului se compensează.
Forțele individuale nu sunt nule. Suma lor vectorială este nulă datorită simetriei.
Accelerația gravitațională
Considerăm un corp de masă \(m\), aflat la distanța \(r\) de centrul unei planete de masă \(M\).
Forța gravitațională este:
Din legea a doua a lui Newton, aceeași forță poate fi scrisă:
Cele două relații descriu aceeași interacțiune, deci:
Masa \(m\) apare în ambii membri și se simplifică:
Observăm că masa corpului care cade nu mai apare. De aceea, în absența rezistenței aerului, corpurile aflate în același punct al câmpului gravitațional au aceeași accelerație.
Un corp cu masă mai mare este atras cu o forță mai mare, dar are în același timp și o inerție mai mare. Cele două efecte cresc în aceeași proporție, iar accelerația rezultată nu depinde de masa corpului.
La suprafața unei planete
La suprafață, distanța față de centrul planetei este egală cu raza \(R\):
La altitudinea \(h\)
Dacă obiectul se află la altitudinea \(h\), distanța până la centrul planetei este:
Prin urmare:
Din relația \(g_0=GM/R^2\), putem exprima aceeași dependență și sub forma:
Înlocuim:
Deoarece numitorul crește odată cu altitudinea, accelerația gravitațională scade.
La câteva sute de kilometri deasupra Pământului, accelerația gravitațională este încă importantă. Astronauții nu plutesc pentru că gravitația a dispărut, ci pentru că atât ei, cât și stația orbitală se află în cădere liberă în jurul Pământului.
Verificarea dimensională
Accelerația gravitațională și rotația Pământului
Relația \(GM/R^2\) descrie accelerația produsă de atracția gravitațională. Valoarea măsurată la suprafața Pământului poate fi ușor diferită deoarece planeta se rotește.
Considerăm cazul simplificat al unui corp aflat la ecuator. Corpul se rotește împreună cu Pământul și are accelerația centripetă:
Pe direcția radială acționează forța gravitațională spre centru și reacțiunea normală \(N\) spre exterior.
Cântarul indică forța normală. Dacă exprimăm indicația cântarului prin:
atunci:
Simplificăm masa:
și obținem:
Așadar, la ecuator, rotația Pământului face ca valoarea efectiv măsurată să fie puțin mai mică decât accelerația produsă exclusiv de atracția gravitațională.
Pentru alte latitudini, situația geometrică este mai complexă, deoarece distanța față de axa de rotație este diferită.
Gravitația în interiorul unei planete uniforme
Considerăm acum un model ideal: o planetă sferică de masă totală \(M\), rază \(R\) și densitate uniformă.
Un corp de masă \(m\) se află în interiorul planetei, la distanța \(r<R\) față de centru.
Teorema învelișurilor ne spune că materia aflată în straturile cu raze mai mari decât \(r\) nu produce o forță rezultantă asupra corpului.
Contează numai masa aflată în sfera interioară de rază \(r\). O notăm cu \(M_{\mathrm{int}}\).
Determinarea masei din interior
Densitatea întregii planete este:
Deoarece densitatea este uniformă, sfera interioară are aceeași densitate:
Egalăm cele două expresii:
Factorul \(\frac43\pi\) se simplifică:
De aici:
Forța gravitațională
Aplicăm legea lui Newton folosind doar masa \(M_{\mathrm{int}}\):
Înlocuim expresia obținută:
Separăm factorii:
Deoarece:
rezultă:
În interiorul unei sfere uniforme, forța gravitațională este direct proporțională cu distanța față de centru:
Aceasta este o diferență majoră față de exteriorul planetei, unde:
Pe măsură ce corpul se apropie de centru, \(r\) scade și forța scade liniar.
Accelerația gravitațională în interior
Pornim de la:
și înlocuim forța:
Simplificăm masa \(m\):
La suprafață, \(r=R\), deci:
Obținem exact relația valabilă la suprafața planetei. Cele două descrieri se leagă astfel corect în punctul \(r=R\).
Într-o planetă ideală cu densitate uniformă, forța din interior este proporțională cu distanța față de centru și orientată spre centru. Matematic, aceasta are aceeași formă ca forța unui resort: \(F=-kx\). Un corp aflat într-un tunel ideal care traversează planeta ar putea avea, în acest model, o mișcare oscilatorie în jurul centrului.
Densitatea reală a Pământului nu este uniformă. De aceea, variația reală a gravitației cu adâncimea nu este perfect liniară. Modelul uniform este folosit pentru a înțelege mecanismul matematic de bază.
Energia potențială gravitațională
Aproape de suprafața Pământului folosim frecvent relația \(U=mgh\). Ea presupune însă că accelerația gravitațională rămâne aproximativ constantă.
La distanțe comparabile cu raza unei planete această aproximație nu mai este suficientă, deoarece forța gravitațională depinde de \(r\).
Alegem drept nivel de referință:
Alegerea este convenabilă deoarece forța gravitațională tinde spre zero atunci când distanța dintre corpuri tinde spre infinit.
Legătura dintre lucru și energie
Pentru o forță conservativă:
Pe direcția radială orientată spre exterior, forța gravitațională este orientată spre interior:
Lucrul elementar este:
Prin urmare:
Înlocuim expresia forței:
Integrăm de la distanța infinită, unde energia este zero, până la distanța \(r\):
Deoarece \(U(\infty)=0\):
Scriem:
Primitiva este:
Așadar:
La infinit:
și rezultă:
Pentru orice valoare finită a lui \(r\), energia este negativă:
Semnul minus apare deoarece am ales energia zero la infinit. Un sistem gravitațional legat se află energetic sub acest nivel de referință.
Variația energiei între două poziții
Pentru două poziții \(r_i\) și \(r_f\):
Înlocuim expresia energiei:
Factorizăm:
Verificarea dimensională
Cum obținem forța din energia potențială
Energia potențială și forța nu reprezintă două descrieri fără legătură. Dacă știm funcția \(U(r)\), putem determina forța.
Pe direcția radială:
Pentru:
avem:
Scoatem constantele în fața derivatei:
Dar:
Prin urmare:
Am recuperat legea gravitației. Semnul minus arată că forța este orientată în sens opus creșterii coordonatei radiale: adică spre centrul corpului masiv.
Independența lucrului gravitațional de drum
Gravitația este o forță conservativă. Din această proprietate rezultă:
Pentru deplasarea de la poziția \(A\), aflată la distanța \(r_A\), până la poziția \(B\), aflată la distanța \(r_B\):
Înlocuim:
astfel încât:
În expresia finală apar numai poziția inițială și poziția finală. Forma efectivă a traseului nu apare.
Dacă un corp ajunge între aceleași două poziții pe două trasee diferite, lucrul realizat de forța gravitațională este același.
Energia gravitațională a mai multor corpuri
Dacă sistemul conține mai mult de două corpuri, trebuie să luăm în considerare energia fiecărei perechi.
Pentru trei mase \(m_1\), \(m_2\) și \(m_3\):
Energia totală este suma:
Pentru un număr arbitrar de corpuri:
Condiția \(i<j\) face ca fiecare pereche să fie luată o singură dată.
Conservarea energiei mecanice
Dacă asupra sistemului nu acționează procese disipative precum frecarea sau rezistența aerului, energia mecanică se conservă.
Pentru un corp de masă \(m\), aflat la distanța \(r\) față de un corp astronomic de masă \(M\):
Energia mecanică este:
Între două stări ale mișcării:
Factorul \(m\) apare în fiecare termen:
Pentru \(m\neq0\), simplificăm:
Relația permite determinarea vitezei unui corp care cade spre o planetă sau se îndepărtează de aceasta fără a calcula direct accelerația în fiecare punct al traiectoriei.
Viteza de evadare
Viteza de evadare este viteza inițială minimă care permite unui corp să se îndepărteze nelimitat de un corp astronomic, dacă după lansare nu mai primește energie și neglijăm atmosfera.
Considerăm un corp lansat de la suprafața unei planete de masă \(M\) și rază \(R\).
Energia sa inițială este:
Pentru situația-limită corespunzătoare vitezei minime de evadare, corpul ajunge la infinit cu viteza tinzând spre zero:
Energia cinetică finală devine:
iar prin alegerea noastră:
Prin urmare:
Conservarea energiei impune:
deci:
Mutăm energia potențială în celălalt membru:
Simplificăm masa corpului lansat:
Înmulțim cu \(2\):
și extragem rădăcina pătrată:
Masa corpului lansat nu apare în rezultatul final. În modelul ideal, viteza de evadare depinde numai de masa și raza corpului astronomic.
Legătura cu accelerația gravitațională
La suprafață:
Înmulțind cu \(R^2\):
Înlocuim în formula vitezei de evadare:
Simplificăm:
Aplicând relația pentru Pământ se obține o viteză de evadare de aproximativ \(11{,}2\ \mathrm{km/s}\). Aceasta este viteza necesară în modelul ideal al unui corp lansat și apoi lăsat să se deplaseze numai sub acțiunea gravitației. O rachetă reală poate primi energie continuu de la motoare în timpul ascensiunii.
Verificarea dimensională
Din:
factorul \(2\) este adimensional. Verificăm:
După extragerea rădăcinii:
Cum se leagă toate relațiile
Punctul de plecare este legea atracției universale:
Folosind legea a doua a lui Newton, \(F=ma_g\), obținem:
Trecând de la descrierea prin forță la descrierea prin energie, obținem:
Relația dintre cele două descrieri este:
Dacă sistemul este izolat, energia mecanică se conservă:
Iar aplicarea acestei conservări în situația-limită în care corpul ajunge la infinit cu viteză nulă conduce la:
Acesta este firul matematic al lecției: aceeași interacțiune gravitațională este descrisă succesiv prin forță, accelerație, energie și mișcare. Înțelegerea legăturilor dintre aceste relații este mult mai utilă decât memorarea lor separată.