Optică geometrică · Lecția 10 · Aprofundare
Lentile groase
Atunci când cele două suprafețe refringente sunt separate printr-o distanță care nu mai poate fi neglijată, lumina nu își schimbă direcția „dintr-odată”. Ea se refractă la prima suprafață, se propagă prin material și se refractă din nou la ieșire.
Ideea fizică
De la o singură refracție idealizată la două refracții reale
Modelul lentilei subțiri presupune că grosimea este atât de mică, în raport cu scările problemei, încât cele două refracții pot fi tratate ca și cum ar avea loc în același plan. Pentru o lentilă groasă, această reducere nu mai este suficient de precisă. După prima refracție, raza parcurge o distanță finită în sticlă și ajunge la a doua suprafață cu o altă poziție și cu un alt unghi.
Puterea optică rezultă, așadar, din curburile ambelor suprafețe, din indicele de refracție, din mediile aflate înaintea și după lentilă și din grosimea axială a elementului. Grosimea nu este un simplu detaliu mecanic: ea participă la transformarea fasciculului.
Întrebarea centrală: de unde măsurăm distanțele obiectului, imaginii și focarelor când efectul optic este distribuit între două suprafețe distincte?
Observă fenomenul
O rază, două schimbări de direcție
Comută între traseul fizic și reprezentarea gaussiană. Schema este calitativă și urmărește raze paraxiale; nu reprezintă o trasare exactă pentru o anumită lentilă reală.
Raza se refractă separat la fiecare suprafață. Segmentul parcurs în sticlă modifică locul și unghiul cu care raza întâlnește a doua suprafață.
Succesiunea fizică
Ce se întâmplă cu lumina
Prima interfață
Raza intră în material
La trecerea din aer în sticlă, direcția se schimbă conform legii Snell–Descartes, în raport cu normala locală la prima suprafață. Pentru sticla obișnuită, raza se apropie de normală.
În interior
Raza se deplasează prin lentilă
Între suprafețe, raza urmează o linie dreaptă într-un mediu omogen. Deoarece această deplasare are o lungime finită, punctul în care raza ajunge la a doua suprafață depinde de grosimea lentilei.
A doua interfață
Raza revine în aer
La ieșire are loc o nouă refracție. Efectul combinat al celor două suprafețe poate face fasciculul convergent sau divergent; pentru o lentilă convergentă, razele paraxiale paralele se întâlnesc în vecinătatea focarului imagine.
Reperele corecte
De ce apar două plane principale
Pentru a descrie un sistem gros fără a retrasa de fiecare dată fiecare suprafață, optica gaussiană îi asociază două plane principale: unul în spațiul obiect și unul în spațiul imagine.
H și H′
Planele principale sunt repere optice, nu pereți din sticlă
În aproximația paraxială, o rază poate fi reprezentată ca intrând în primul plan principal și ieșind din al doilea la aceeași înălțime. Între ele nu se presupune o traiectorie fizică. Construcția înlocuiește matematic efectul combinat al celor două refracții.
Poziția acestor plane depinde de geometria și indicii sistemului. Ele pot fi în interiorul lentilei, pe o suprafață sau chiar în exteriorul elementului.
EFL și BFL
„Distanța focală” poate desemna două distanțe diferite
Distanța focală efectivă EFL se măsoară de la planul principal corespunzător până la focar. Distanța focală posterioară BFL se măsoară de la ultima suprafață fizică a lentilei până la focarul imagine. La o lentilă groasă, cele două nu sunt în general egale.
Consecințe observabile
Ce se schimbă atunci când grosimea contează
- A Poziția focarelor se deplasează. Dacă se schimbă grosimea, se schimbă și contribuția propagării dintre cele două suprafețe.
- B Distanțele obiect și imagine au alte origini. În ecuația gaussiană ele se raportează la planele principale, nu automat la mijlocul lentilei.
- C Montajul mecanic cere BFL, nu doar EFL. Un senzor trebuie așezat față de ultima suprafață, deși puterea optică este descrisă prin EFL.
Unde întâlnim modelul
Trei situații în care aproximația subțire devine insuficientă
Lentila sferică
La o bilă transparentă folosită pentru cuplarea sau focalizarea luminii, distanța dintre suprafețele de intrare și ieșire este comparabilă cu raza bilei. Grosimea nu poate fi eliminată din model.
Cristalinul ochiului
Cristalinul are o grosime finită și suprafețe curbate. Un model omogen de lentilă groasă este însă doar o primă aproximație, deoarece indicele său de refracție variază în interior.
Obiectivele optice
Un obiectiv fotografic sau microscopic conține mai multe elemente separate. Întregul ansamblu centrat poate fi descris, la ordinul întâi, prin plane principale și focare echivalente ale sistemului.
Rigoare și limite
Ce nu trebuie confundat
Afirmația este valabilă pentru sistemul idealizat și pentru raze paraxiale. Razele îndepărtate de axă pot intersecta axa în alte puncte din cauza aberației sferice.
Refracțiile reale au loc numai la suprafețele de separație. Planele principale sunt repere echivalente folosite pentru descrierea de ordinul întâi a întregului sistem.
Centrul geometric nu este, în general, originea corectă a distanțelor optice. Pentru o lentilă groasă se folosesc planele principale, iar pentru montaj se folosesc și distanțele față de suprafețele fizice.
Modelul cu plane principale rămâne paraxial. Pentru fascicule largi, aperturi mari sau proiectare precisă este necesară trasarea reală a razelor și analiza aberațiilor.
De reținut
- O lentilă groasă produce două refracții separate de o propagare finită prin material.
- Grosimea axială poate modifica puterea sistemului și poziția focarelor.
- Distanțele optice se măsoară față de planele principale H și H′.
- EFL și BFL au origini diferite și nu trebuie confundate.
- Descrierea cu plane principale este riguroasă la ordinul întâi, pentru raze paraxiale.
* Lecție de aprofundare. Convențiile de semn și relațiile cantitative sunt dezvoltate în secțiunea „Formule și raționament matematic”.