Relativitate · Lecția 02 · Raționament matematic
De la postulatele lui Einstein la transformările Lorentz
Doi observatori se deplasează unul față de celălalt și măsoară același impuls luminos. Amândoi obțin viteza c. Cum pot ajunge la același rezultat, dacă atribuie luminii distanțe parcurse diferite?
Pentru a răspunde, trebuie să stabilim cum se schimbă atât coordonatele spațiale, cât și timpul când trecem dintr-un sistem de referință în altul. Vom construi aceste relații, apoi le vom folosi pentru a înțelege simultaneitatea, mersul ceasurilor și compunerea vitezelor.
Postulatele sunt punctele de plecare ale teoriei; nu le demonstrăm prin algebră. Deducem consecințele lor, folosind și omogenitatea spațiului și a timpului, izotropia spațiului și sincronizarea Einstein a ceasurilor. Lucrăm cu repere inerțiale, în cadrul relativității restrânse.
Cele două postulate, traduse în condiții de calcul
Primul postulat: legile fizicii au aceeași formă în toate sistemele de referință inerțiale. Niciun astfel de reper nu este privilegiat. Dacă un experiment este descris corect în S, descrierea lui în S′ trebuie să respecte aceleași legi.
Aceasta nu înseamnă că toate mărimile au aceleași valori. Poziția și viteza unui corp pot fi diferite în cele două repere. Ceea ce se păstrează este forma legilor care le leagă.
Al doilea postulat: viteza luminii în vid este aceeași în toate direcțiile și în toate reperele inerțiale, independent de mișcarea sursei.
În exemplele numerice de mai jos vom folosi explicit aproximația c ≈ 3 · 108 m/s. Formulele deduse rămân exacte în cadrul modelului.
Pentru un impuls emis din originea comună la momentul zero, propagarea pe sensul pozitiv al axei trebuie să fie descrisă prin:
Pentru propagarea pe sensul negativ avem x = −ct și x′ = −ct′. O transformare corectă trebuie să respecte ambele sensuri.
Ce reprezintă coordonatele pe care le transformăm
Alegem un reper S și un reper S′ care se deplasează uniform față de el cu viteza v, de-a lungul axei Ox. Axele corespunzătoare sunt paralele. Pentru v > 0, originea O′ se deplasează în sensul pozitiv al lui Ox.
La trecerea originilor una prin cealaltă alegem t = t′ = 0. Un eveniment este o întâmplare localizată în spațiu și timp: de exemplu, aprinderea foarte scurtă a unei surse.
Nu transformăm un eveniment în altul. Calculăm ce coordonate atribuie celălalt reper aceleiași întâmplări.
| Simbol | Semnificație | Unitate SI |
|---|---|---|
| x, y, z | Coordonatele evenimentului în S; primele indică valorile din S′. | m |
| t, t′ | Momentele atribuite evenimentului de ceasurile sincronizate ale fiecărui reper. | s |
| v | Viteza cu semn a reperului S′ față de S, pe axa Ox; |v| < c. | m/s |
| c | Viteza luminii în vid. | m/s |
| β = v/c | Viteza relativă exprimată ca fracție din c. | fără unitate |
| γ | Factorul Lorentz, pe care îl vom deduce. | fără unitate |
| Δx, Δt | Diferențe între coordonatele a două evenimente: x₂ − x₁, respectiv t₂ − t₁. | m, respectiv s |
| Δτ | Timpul propriu: intervalul indicat de ceasul care participă la ambele evenimente. | s |
Momentul evenimentului nu este momentul recepției luminii
Dacă o sursă aflată la distanța r de un observator staționar în același reper emite un semnal luminos în vid, semnalul ajunge după intervalul r/c. În această situație:
Transformările Lorentz folosesc momentul atribuit evenimentului la locul producerii lui , nu ora la care imaginea ajunge la un observator îndepărtat.
Cum sincronizăm două ceasuri aflate la distanță
Considerăm două ceasuri A și B, în repaus în același reper, separate prin distanța ℓ. A emite un semnal la ora t₁; semnalul este reflectat imediat la B și revine la A la ora t₃. Orele t₁ și t₃ sunt citite pe același ceas A.
Folosim sincronizarea Einstein: atribuim drumului dus și drumului întors durate egale. Ceasul B trebuie să indice la reflexie:
Într-adevăr, fiecare drum are durata ℓ/c. Putem imagina o rețea de asemenea ceasuri în fiecare reper. Când se produce un eveniment, îi atribuim indicația ceasului local. Așa eliminăm confuzia produsă de întârzierea semnalelor.
De ce nu putem păstra transformările lui Galilei
În mecanica clasică, originea O′ se află la coordonata vt. Scădem această deplasare și presupunem că timpul este comun celor două repere:
Aplicăm relațiile unui impuls luminos care merge spre dreapta, pentru care x = ct. Rezultă:
Pentru v ≠ 0, obținem o valoare diferită de c. De exemplu, pentru v = 0,6c, calculul clasic ar da 0,4c. Al doilea postulat cere însă tot c.
Trebuie schimbată transformarea coordonatelor. În particular, nu putem presupune de la început că t′ = t. Vom determina și timpul din aceleași condiții fizice.
De unde apare factorul Lorentz
Pasul 1. Stabilim forma relației pentru x′
Omogenitatea înseamnă că nu există un loc sau un moment special care să schimbe regulile de transformare. Împreună cu mișcarea inerțială și alegerea unor coordonate carteziene, aceasta conduce la o transformare liniară. Cum originile coincid la momentul zero, nu avem un termen constant:
Coeficienții A și B pot depinde de viteza relativă, dar nu de evenimentul ales. Urmărim acum chiar originea O′. În S ea are x = vt, iar în propriul reper are permanent x′ = 0. Prin urmare:
Notăm coeficientul A cu k. Obținem:
Asemănarea cu relația clasică este firească: termenul x − vt ține cont de deplasarea originii. Nu știm încă dacă factorul k este 1.
Pasul 2. Scriem transformarea inversă
Văzut din S′, reperul S se deplasează cu viteza −v. Folosim aceleași unități în ambele repere. Principiul relativității cere aceeași formă a relației inverse, iar izotropia spațiului face ca factorul k să fie același pentru v și −v:
Semnul plus apare deoarece am inversat viteza relativă. Nu presupunem aici un timp comun celor două repere.
Pasul 3. Folosim un semnal luminos
Alegem un eveniment de pe traiectoria impulsului care se propagă spre dreapta, după emisie. Pentru el:
Înlocuim aceste expresii în cele două transformări spațiale și notăm β = v/c:
Pasul 4. Eliminăm coordonatele și aflăm k
Înmulțim membru cu membru. În produs apare diferența de pătrate (1 − β)(1 + β) = 1 − β²:
Evenimentul ales nu este emisia din origine. Pentru |v| < c, avem xx′ ≠ 0, deci putem simplifica:
Alegem rădăcina pozitivă: la v = 0, cele două repere coincid și transformarea trebuie să devină identitatea, deci k = 1. Factorul rezultat se notează de obicei cu litera grecească γ, „gama”:
Pentru orice |v| < c, avem γ ≥ 1. Factorul este același pentru v și −v, deoarece depinde de v². Pentru v = 0,6c:
De ce timpul din S′ depinde și de poziția din S
Cunoaștem acum x′ = γ(x − vt). Pentru timp folosim tot o relație liniară, dar lăsăm ambii coeficienți necunoscuți:
Coeficientul a este fără unitate, iar b are unitatea s/m. Vom afla ambele valori cerând ca lumina să aibă viteza c în cele două sensuri.
Pasul 1. Lumina care merge spre dreapta
Pentru x = ct, obținem:
Condiția x′ = ct′, pentru t ≠ 0, dă după împărțirea prin c:
Pasul 2. Lumina care merge spre stânga
Acum x = −ct, astfel că:
În acest sens, condiția este x′ = −ct′. Rezultă:
Pasul 3. Rezolvăm sistemul
Adunăm cele două ecuații. Termenii bc se anulează, iar în membrul drept se anulează termenii care conțin β:
Scădem apoi a doua ecuație din prima:
Înlocuim a și b în expresia timpului:
Termenul −vx/c² arată că două evenimente petrecute la aceeași oră t, dar în locuri diferite pe axa mișcării, nu primesc în general aceeași oră t′.
Nu am introdus această dependență de poziție ca o corecție aleasă arbitrar. Ea a fost necesară pentru ca lumina să se propage cu viteza c în ambele direcții.
Transformările Lorentz și relațiile inverse
Pentru configurația aleasă, trecerea din S în S′ se face prin:
Trecerea din S′ în S se obține schimbând între ele coordonatele cu și fără prim și înlocuind v cu −v:
Atenție la indice: în formula inversă a timpului apare x′. Membrul drept trebuie să conțină coordonatele cunoscute în S′.
De ce nu se schimbă y și z
Mișcarea relativă este exclusiv pe direcția x. Simetria față de direcțiile transversale permite un eventual factor comun a⊥, astfel încât y′ = a⊥y. Relația inversă are același factor, prin reciprocitate și izotropie. Aplicând ambele transformări, trebuie să revenim la y, deci a⊥² = 1. Alegerea continuă care păstrează orientarea axelor dă a⊥ = 1. Același raționament se aplică lui z.
Un exemplu complet, cu întoarcere în reperul inițial
Luăm v = 0,6c, deci γ = 1,25. Un eveniment are în S coordonatele x = 900 m și t = 4 μs. Folosim c ≈ 3 · 10⁸ m/s și 1 μs = 10⁻⁶ s.
1. Calculăm deplasarea originii: v = 1,8 · 10⁸ m/s, deci vt = 720 m.
2. Calculăm termenul de timp care depinde de poziție:
3. Verificăm cu transformările inverse. Avem vt′ = 495 m și vx′/c² = 0,45 μs:
Am recuperat coordonatele inițiale. Cele două descrieri se referă la același eveniment, fără să privilegieze unul dintre repere.
Lumina trebuie să rămână lumină în ambele repere
Revenim la impulsul emis la origine. În S, un eveniment de pe traiectoria sa spre dreapta are x = ct. Din formulele obținute:
Împărțim cele două expresii, pentru un moment ulterior emisiei. Factorul comun se simplifică:
Pentru lumina care merge spre stânga, apar x′ = −γct(1 + β) și t′ = γt(1 + β), deci raportul este −c. Semnul indică direcția; modulul vitezei rămâne c.
La v = 0,6c, evenimentul luminos x = 600 m, t = 2 μs devine x′ = 300 m, t′ = 1 μs. Raportul distanță/timp este același în ambele repere, deși distanța și timpul nu sunt aceleași.
Nu există un reper inerțial al fotonului. Dacă am încerca să punem v = c, numitorul lui γ ar deveni zero și transformarea nu ar mai fi definită. Nu putem folosi această formulă pentru a descrie „ce vede lumina”.
Cum apare relativitatea simultaneității
Considerăm evenimentele A și B. Scriem transformările pentru fiecare și scădem coordonatele lui A din cele ale lui B. Deoarece v și γ sunt constante:
Dacă evenimentele sunt simultane în S, atunci Δt = 0. Formula timpului devine:
Așadar, pentru v ≠ 0 și Δx ≠ 0, simultaneitatea nu se păstrează. Contează separarea pe direcția mișcării relative. Două evenimente simultane separate numai pe direcția y pot rămâne simultane la o transformare de-a lungul lui x.
Exemplu: ce eveniment are loc primul în S′
În S, A se produce la xA = 0, iar B la xB = 300 m, ambele la t = 0. Reperul S′ se deplasează spre dreapta cu v = 0,6c. Atunci:
Am definit Δt′ = t′B − t′A. Rezultatul negativ înseamnă că B are loc cu 0,75 μs înaintea lui A în S′. Un moment negativ nu înseamnă că un ceas merge înapoi; înseamnă că evenimentul precedă originea temporală aleasă.
În S′, diferența coordonatelor acestor evenimente este Δx′ = 375 m. Ea nu reprezintă automat lungimea unui obiect măsurată în S′: cele două poziții sunt asociate unor momente diferite în acest reper.
Diferența de simultaneitate rămâne și după corectarea timpilor de propagare a luminii. Comparăm indicațiile unor rețele de ceasuri sincronizate în repere diferite, nu ordinea în care două imagini ajung la ochi. Explicație suplimentară — Einstein Online.
Dilatarea timpului și condiția pe care trebuie să o verificăm
Luăm un ceas fix în S′. Evenimentele A și B sunt două indicații succesive ale acestui ceas. În S′ ele au loc în același punct, deci Δx′ = 0. Intervalul citit pe acest ceas este timpul propriu Δτ = Δt′.
Pasul 1. Din transformarea spațială rezultă:
În S, ceasul se deplasează între cele două indicații. De aceea evenimentele nu au aceeași poziție în acest reper.
Pasul 2. Înlocuim deplasarea în transformarea timpului:
Am folosit identitatea γ²(1 − β²) = 1, de unde γ(1 − β²) = 1/γ.
Pasul 3. Exprimăm intervalul atribuit de S:
Pentru v = 0,6c, un interval propriu de 2 μs corespunde unui interval de 2,5 μs în S. Ceasul aflat în mișcare acumulează mai puțin timp între aceste evenimente decât intervalul atribuit lor în S.
În propriul reper, ceasul funcționează normal. Reciprocitatea nu creează o contradicție: când analizăm un ceas fix în S, condiția devine Δx = 0 și discutăm o altă pereche de evenimente.
Nu aplica automat Δt = γΔt′. Întreabă mai întâi unde au loc cele două evenimente. Pentru evenimente situate în puncte diferite în ambele repere, folosește transformarea completă a intervalului de timp.
De ce trebuie măsurate simultan capetele unui obiect
Considerăm o bară în repaus în S′, paralelă cu axa x. Lungimea sa proprie este L₀. Pentru a-i măsura lungimea în S, înregistrăm pozițiile celor două capete la același moment în S. Alegem astfel două evenimente cu Δt = 0 și Δx = L.
Aplicăm transformarea spațială a diferențelor:
În S′, evenimentele alese nu sunt simultane, dar capetele barei sunt fixe. Diferența coordonatelor lor rămâne L₀. Obținem:
O bară cu lungimea proprie de 100 m, care se deplasează cu 0,6c, are lungimea de 80 m măsurată în S. Relația privește lungimea de-a lungul mișcării, determinată prin poziții simultane în reperul de măsurare; nu descrie direct aspectul barei într-o fotografie.
Cum adunăm vitezele fără să obținem c + v
Un corp se deplasează uniform pe axa x. Notăm viteza sa în S cu u = Δx/Δt, iar viteza în S′ cu u′ = Δx′/Δt′. Litera v rămâne rezervată vitezei relative dintre repere.
Pasul 1. Împărțim transformarea deplasării prin transformarea intervalului de timp:
Pasul 2. Simplificăm γ, apoi împărțim numărătorul și numitorul prin Δt. Raportul Δx/Δt devine u:
Transformarea inversă, utilă când cunoaștem viteza corpului în S′, este:
De exemplu, o navă are viteza 0,6c față de laborator și lansează înainte un obiect cu viteza 0,8c față de navă. În laborator:
Dacă nava emite lumină, punem u′ = c. Atunci:
Viteza sursei nu se adaugă simplu la c. Numitorul formulei este la fel de necesar ca numărătorul: el provine din transformarea timpului.
Intervalul spațiu-timp
Pozițiile și momentele se schimbă, dar există o combinație a lor care rămâne aceeași. Pentru două evenimente situate pe axa x, o putem demonstra direct.
Înmulțim transformarea timpului prin c și folosim β = v/c:
Ridicăm la pătrat și scădem. În paranteza de mai jos dezvoltăm fiecare pătrat; termenii amestecați se anulează:
Dar γ²(1 − β²) = 1. Rezultă egalitatea:
În trei dimensiuni, scădem și pătratele separărilor transversale. Folosind convenția de semn „timp minus spațiu”, definim:
Pentru două evenimente legate prin propagarea liberă a luminii în vid, I = 0. Pentru două indicații ale aceluiași ceas inerțial, I = c²(Δτ)² > 0. Valoarea invariantă exprimă o proprietate a perechii de evenimente, nu a reperului ales.
Poate efectul să ajungă înaintea cauzei
Pentru evenimente care pot fi legate printr-un semnal cu viteză cel mult c, avem |Δx| ≤ cΔt, dacă Δt > 0. Atunci, pentru |v| < c:
Înmulțirea prin γ > 0 păstrează semnul, deci Δt′ > 0. Ordinea cauzală se păstrează. Schimbarea ordinii temporale între repere este posibilă pentru evenimente suficient de depărtate în spațiu încât nici lumina să nu le poată lega în intervalul disponibil.
Cum recunoaștem o formulă folosită corect
1. Unitățile trebuie să se potrivească
În expresia x − vt, ambii termeni sunt lungimi. În expresia t − vx/c², ambii trebuie să fie timpi:
β și γ sunt fără unitate. Această verificare poate detecta un factor c lipsă, dar nu verifică semnul sau alegerea reperului.
2. Pentru v = 0 trebuie să revenim la aceleași coordonate
La v = 0 avem γ = 1. Formulele dau x′ = x și t′ = t, așa cum trebuie pentru reperele suprapuse.
3. La viteze mici trebuie să recuperăm aproximația clasică
Dacă |β| ≪ 1, dezvoltarea factorului Lorentz la primul termen de corecție dă:
Neglijând corecțiile relativiste la precizia problemei, obținem:
Pentru a aproxima timpul prin t′ ≈ t, trebuie ca și termenul vx/c² să fie neglijabil la scara temporală și la precizia folosite. Simplul fapt că γ este aproape de 1 nu permite să ignorăm orice diferență de sincronizare, la orice distanță.
La o viteză de 30 m/s, avem aproximativ β = 10⁻⁷, deci γ − 1 ≈ 5 · 10⁻¹⁵. Aceasta explică de ce, în multe calcule cotidiene, transformările lui Galilei sunt o aproximație excelentă.
4. Alegem formula după evenimente
| Situație | Condiția fizică | Relația utilă |
|---|---|---|
| Același eveniment | Schimbăm doar reperul. | Transformările complete pentru x și t. |
| Simultaneitate în S | Δt = 0. | Δt′ = −γvΔx/c². |
| Ceas fix în S′ | Δx′ = 0; Δt′ = Δτ. | Δt = γΔτ. |
| Bară fixă în S′ | Capetele se măsoară simultan în S. | L = L₀/γ. |
| Mișcare pe axa x | u și u′ sunt vitezele aceluiași corp. | u′ = (u − v)/(1 − uv/c²). |
Scrie cine este S, cine este S′, în ce sens este v și care sunt evenimentele. Abia apoi caută o condiție precum Δt = 0 sau Δx′ = 0. Cele mai multe confuzii apar când folosim formula unei situații pentru o altă pereche de evenimente.
Transformările Lorentz leagă măsurătorile unor observatori aflați în mișcare relativă. Ele păstrează viteza luminii și intervalul spațiu-timp, dar cer ca poziția și timpul să fie transformate împreună. Din aceeași pereche de relații am obținut toate efectele discutate, precizând de fiecare dată ce anume măsurăm.