Contracția lungimilor
Un obiect aflat în mișcare relativă față de un observator are, pe direcția mișcării, o lungime măsurată mai mică decât lungimea sa proprie. Efectul nu este o comprimare mecanică și nu apare dintr-o „eroare de vedere”: este o consecință a structurii spațiu-timpului și a relativității simultaneității.
Lungimea nu este independentă de cadrul de referință.
Consideră o navă care se deplasează rectiliniu și uniform față de o stație. În sistemul de referință al navei, nava este în repaus. Distanța dintre extremitățile sale măsurată în acest cadru este lungimea proprie, notată L₀.
Pentru observatorul din stație, nava se mișcă. El trebuie să determine pozițiile celor două extremități la același moment în propriul său cadru. Această condiție de simultaneitate este esențială pentru definirea lungimii unui obiect aflat în mișcare.
Ce măsoară fiecare observator
În relativitate trebuie să distingem între o măsurătoare de coordonate și simplul aspect optic al unui obiect.
Nava este în repaus → se măsoară L₀
Extremitățile rămân la coordonate fixe. De aceea, o măsurare statică a distanței dintre ele produce lungimea proprie L₀.
Nava se mișcă → se măsoară L < L₀
Pozițiile cozii și vârfului trebuie înregistrate simultan în S. Din transformările Lorentz rezultă o distanță mai mică pe direcția mișcării.
Cât de mare este efectul?
Modifică viteza și urmărește raportul L/L₀. Pentru viteze obișnuite efectul este minuscul; el devine evident numai când v este o fracțiune importantă din viteza luminii.
L₀ este lungimea proprie
Este măsurată în sistemul de referință în care obiectul este în repaus. Pentru această direcție, ea este valoarea maximă dintre lungimile măsurate în cadre inerțiale.
Contracția este longitudinală
Pentru o transformare Lorentz de-a lungul axei x, dimensiunea paralelă cu mișcarea se contractă; coordonatele transversale y și z nu primesc un factor de contracție.
Simultaneitatea este indispensabilă
Lungimea unui obiect în mișcare este diferența dintre coordonatele extremităților evaluate la același timp în cadrul în care se face măsurarea.
Nu este o strivire mecanică
Un observator solidar cu nava măsoară în continuare L₀. Diferența dintre L și L₀ rezultă din modul în care spațiul și timpul sunt împărțite între cadre inerțiale diferite.
Legătura cu relativitatea simultaneității
Contracția lungimilor nu este o regulă adăugată separat peste teoria lui Einstein. Ea rezultă direct din transformările Lorentz și din faptul că evenimente simultane într-un cadru nu sunt, în general, simultane în altul.
Alegi două evenimente la extremitățile obiectului.
În cadrul S, acestea trebuie să aibă același timp t pentru ca diferența de poziție Δx să reprezinte lungimea obiectului în acel cadru.
Transformi evenimentele către cadrul obiectului.
Transformarea timpului conține termenul vx/c², astfel încât două evenimente cu același t și poziții diferite nu au, în general, același t′.
Rezultă L = L₀/γ.
Pentru v ≠ 0 avem γ > 1, deci lungimea măsurată a obiectului în mișcare este strict mai mică decât lungimea proprie.
Durata medie de viață proprie este aproximativ 2,197 microsecunde. La viteze relativiste, descrierea din cadrul Pământului include dilatarea timpului.
Muonii atmosferici: aceeași fizică, două perspective.
Razele cosmice produc în atmosferă particule secundare, inclusiv muoni. Mulți muoni ajung până la suprafața Pământului, deși durata lor proprie de viață este foarte scurtă.
În cadrul Pământului, timpul de viață al muonilor aflați în mișcare este dilatat. În cadrul unui muon, în schimb, distanța dintre regiunea în care a fost produs și suprafața Pământului este contractată. Cele două descrieri sunt echivalente și conduc la aceleași evenimente fizice.
Efectul depinde de viteza relativă.
Dacă v → 0, atunci γ → 1 și L → L₀. Dacă v se apropie de c, raportul L/L₀ scade.
„Obiectul se comprimă pentru el însuși.”
Fals. În propriul cadru inerțial, obiectul este în repaus și își păstrează lungimea proprie L₀.
Măsurare ≠ fotografie.
Contracția Lorentz este o relație între coordonate măsurate simultan într-un cadru. Aspectul optic poate fi modificat suplimentar de timpul finit de propagare al luminii.
Contracția lungimilor este geometria spațiu-timpului pusă în formă măsurabilă.
Lungimea proprie L₀ aparține cadrului în care obiectul este în repaus. Un observator față de care obiectul se deplasează cu viteza v măsoară, pe direcția mișcării, L = L₀/γ. Diferența dintre cele două valori este inseparabilă de relativitatea simultaneității.