De ce 0,9c + 0,9c nu înseamnă 1,8c?
O navă se deplasează prin spațiu cu 90% din viteza luminii. Din navă este lansată înainte o sondă care, pentru astronaut, se deplasează tot cu 0,9c. Intuiția construită din trenuri, automobile și avioane spune că observatorul de pe Pământ ar trebui să măsoare 1,8c. Natura spune altceva.
Cum pot doi observatori să măsoare viteze diferite pentru aceeași sondă, dar niciunul să nu obțină o viteză care depășește viteza luminii în vid?
Viteza este relativă
Pentru a spune cât de repede se mișcă un obiect trebuie întotdeauna să precizăm față de ce sistem de referință.
Timpul nu mai este absolut
La viteze relativiste, observatorii nu mai transformă numai poziția. Coordonatele spațiale și temporale se transformă împreună.
c rămâne c
Orice observator inerțial măsoară în vid aceeași valoare pentru viteza luminii: c.
Pentru un tren, regula lui Galilei funcționează aproape perfect
În lumea vitezelor obișnuite, adunarea vitezelor este atât de precisă încât nu observăm necesitatea relativității.
Mergi printr-un tren în mișcare
Trenul se deplasează cu 100 km/h față de gară, iar tu mergi prin tren în aceeași direcție cu 5 km/h față de vagon.
Corecția relativistă există și aici, dar este atât de mică încât pentru mișcarea de zi cu zi poate fi ignorată complet.
Aceeași sondă, două măsurători ale vitezei
Reproducem situația standard din manualele de relativitate: sistemul S este legat de Pământ, iar sistemul S′ de navă.
Tratăm Pământul și nava ca repere inerțiale în modelul analizat, cu axe paralele, și neglijăm gravitația. Vitezele sunt componente cu semn pe aceeași axă: semnul minus indică sensul opus. Nava are întotdeauna |V| < c; lumina în vid poate avea u′ = +c sau u′ = −c. „Măsoară” înseamnă determinarea coordonatelor cu rigle și ceasuri sincronizate în propriul reper, nu simpla imagine primită prin telescop.
Nava: 0,9c. Sonda: încă 0,9c.
Alegem intenționat viteze foarte mari pentru ca diferența dintre cele două teorii să nu mai poată fi ignorată.
Adunăm pur și simplu
Rezultatul depășește viteza luminii. Aceasta ne arată că transformările Galilei au fost folosite în afara domeniului lor de valabilitate.
Timpul și spațiul se transformă împreună
Observatorul de pe Pământ măsoară viteza sondei cu aproximativ 99,45% din c, nu cu 180% din c.
Compunerea relativistă a două viteze coliniare
Legea lui Einstein pentru compunerea vitezelor
Dacă sistemul S′ se deplasează cu viteza V față de S, iar obiectul are viteza u′ în S′, atunci observatorul din S măsoară:
Problema nu este numai distanța. Este și timpul.
Viteza este un raport între deplasare și timp. În mecanica clasică presupunem că ambii observatori folosesc același timp universal. În relativitate această presupunere nu mai este corectă.
Galilei
Pozițiile se transformă, dar timpul este considerat absolut:
Atunci: u = u′ + V .
Lorentz
Atât intervalul spațial, cât și cel temporal se modifică:
Factorul Lorentz al navei este:
Raportul dx/dt produce tocmai factorul 1 + Vu′/c² .
Compunerea relativistă a vitezelor nu este o regulă introdusă artificial pentru a împiedica depășirea lui c. Ea rezultă inevitabil atunci când calculăm viteza folosind transformările Lorentz ale spațiului și timpului.
Nava aprinde un laser spre înainte
Astronautul măsoară fasciculul deplasându-se cu c. Dar nava însăși se deplasează cu viteza V.
Este viteza luminii c + V?
Introducem u′ = c în legea relativistă:
Deoarece:
Viteza sursei nu se adaugă clasic la viteza luminii în vid.
Compune singur două viteze
Modifică viteza navei și viteza sondei. Sunt permise și valori negative, deci poți analiza mișcarea în sens opus.
Galilei vs. Einstein
Schemă pentru sensurile vitezelor, nu fotografie: V este măsurată în S, iar u′ în S′. Lungimile și distanțele desenate nu sunt la scară.
Axele reprezintă rapoarte fără unitate. Dreapta întreruptă arată predicția lui Galilei inclusiv peste ±c; aceasta nu este viteza fizică a sondei. Curba continuă arată rezultatul relativist. Pe ecrane înguste, derulează graficul orizontal.
La viteze mici, Einstein devine aproape Galilei
Termenul u′V/c² din numitor este neglijabil dacă ambele viteze sunt mult mai mici decât c.
| V = u′ | Galilei | Einstein | Interpretare |
|---|---|---|---|
| 0,01c | 0,020000c | ≈ 0,019998c | aproape identic |
| 0,10c | 0,2000c | ≈ 0,1980c | corecția începe să apară |
| 0,50c | 1,000c | 0,800c | diferență foarte mare |
| 0,80c | 1,600c | ≈ 0,97561c | Galilei devine imposibil relativist |
| 0,90c | 1,800c | ≈ 0,99448c | aproape de c, dar sub c |
| 0,99c | 1,980c | ≈ 0,999949c | extrem de aproape de c |
Două obiecte pot părea că se apropie cu aproape 2c în laborator, dar nu măsoară 2c unul față de celălalt
„Viteza de apropiere” nu este aceeași noțiune cu viteza unui obiect măsurată în reperul celuilalt
În sistemul laboratorului, distanța dintre două nave care se deplasează cu +0,9c și −0,9c poate scădea cu 1,8c pe unitatea de timp a laboratorului.
Dar dacă trecem în sistemul propriu al uneia dintre nave, viteza celeilalte este:
Nu există un obiect material care să fie măsurat local deplasându-se cu 1,8c.
Relativitatea modifică și componentele transversale
Formula simplă u=(u′+V)/(1+u′V/c²) este cazul coliniar. Pentru o mișcare tridimensională trebuie transformate separat componentele vitezei.
Componenta paralelă cu V
Este exact legea longitudinală deja studiată.
Componenta perpendiculară pe V
Aceeași formulă se aplică și componentei z, înlocuind indicii y cu z. Direcția vitezei observate poate deci să fie diferită în cele două sisteme inerțiale.
Nu este corect să aplicăm separat regula clasică u = u′ + V vectorilor relativiști. Transformarea transversală conține atât γV, cât și același numitor relativist.
Lumina în apă aflată în mișcare: experimentul Fizeau
Compunerea relativistă a vitezelor are aplicații dincolo de experimentele mentale cu nave spațiale. Un precursor experimental important a apărut încă în secolul al XIX-lea.
Apă în mișcare + lumină
În sistemul propriu al apei, viteza de fază a luminii este aproximativ c/n, unde n este indicele de refracție.
Dacă apa curge cu viteza V, viteza luminii în laborator nu este pur și simplu c/n + V.
Pentru |V| ≪ c, dezvoltarea la primul ordin, neglijând dispersia, dă u ≈ c/n + V(1 − 1/n²). Factorul 1 − 1/n² este coeficientul Fresnel. Pentru comparații experimentale precise trebuie inclusă dependența indicelui de refracție de frecvență.
Limita nu este o coincidență numerică
Dacă ambele viteze inițiale au module mai mici decât c, atunci și viteza compusă are modul mai mic decât c.
Nivel avansat · demonstrație compactă
Notăm:
Legea de compunere devine:
Prin calcul direct:
Dacă |β′| < 1 și |βV| < 1 , numărătorul este pozitiv, iar numitorul este strict pozitiv deoarece |β′βV| < 1. Prin urmare 1 − β² > 0 , deci:
Nivel olimpiadă · rapiditatea
Introducem o mărime numită rapiditate, definită prin:
Atunci compunerea relativistă a vitezelor se transformă în adunare obișnuită:
Deoarece |tanh φ| < 1 pentru orice rapiditate finită, viteza rezultată rămâne automat sub c.
Nu doar la nave spațiale imaginare
Acceleratoare
Fasciculele de electroni, protoni și alte particule ating viteze foarte apropiate de c. Trecerea între reperul laboratorului și reperul particulei necesită transformări Lorentz.
Jeturi relativiste
Plasma și particulele din apropierea găurilor negre și nucleelor galactice active se pot deplasa relativist. Măsurătorile depind critic de sistemul de referință.
Particule ultrarapide
Razele cosmice pot avea γ foarte mare. Transformarea dintre reperul particulei și reperul atmosferic nu mai poate fi tratată galileean.
Ce trebuie interpretat corect
În relativitate, nu poți transforma distanța fără să transformi și timpul
Tocmai de aceea vitezele nu se mai compun după regula simplă a lui Galilei. Pentru viteze mici, numitorul relativist este practic egal cu 1 și recuperăm mecanica lui Newton. Pentru viteze apropiate de viteza luminii, corecția devine esențială și garantează compatibilitatea cu structura spațiu–timpului relativist.