Relativitate · Lecția 08 · Fenomenul fizic
Energia și impulsul cresc, iar viteza se apropie de c fără să o atingă.
Considerăm un electron accelerat în laborator. La energii mici, viteza sa crește aproximativ așa cum prevede mecanica newtoniană. Pe măsură ce electronul se apropie de viteza luminii, energia continuă să crească puternic, în timp ce variația vitezei devine tot mai mică.
Dacă energia suplimentară produce doar o mică variație a vitezei, cum se modifică impulsul și factorul Lorentz?
Există o viteză-limită
Pentru orice particulă cu masă invariantă nenulă, viteza poate să se apropie oricât de mult de c, dar nu o poate atinge.
Impulsul nu se plafonează
Deși variațiile vitezei devin foarte mici, impulsul particulei continuă să crească pe măsură ce îi furnizăm energie.
Energia și impulsul sunt legate
În relativitate ele nu sunt două idei independente: apar împreună într-o relație invariantă fundamentală.
Aceeași particulă, tot mai multă energie — dar o limită de viteză absentă din mecanica newtoniană
În mecanica clasică, pentru o particulă cu masă constantă, impulsul este p = mv. Dacă îi furnizăm continuu energie, modelul clasic nu conține nimic care să împiedice viteza să depășească c.
Impuls proporțional direct cu viteza
Relația este excelentă când v ≪ c. La viteze relativiste însă, folosirea ei ar distruge compatibilitatea legilor de conservare între diferite sisteme inerțiale.
Impulsul crește mai repede decât viteza
Când v → c, factorul Lorentz γ crește foarte mult. Astfel, impulsul poate continua să crească fără ca viteza să depășească c.
Electronii lui Bertozzi: tot mai multă energie, aproape aceeași viteză
În 1964, William Bertozzi a publicat în American Journal of Physics un experiment didactic devenit clasic. La acceleratorul liniar de electroni al MIT, impulsuri de electroni cu energii cinetice nominale între 0,5 și 15 MeV au fost urmărite pe un traseu de 8,4 m. Timpul de zbor testa direct dependența vitezei de energie, iar două setări au fost verificate separat prin calorimetrie.
Ce a măsurat experimentul?
Un fascicul pulsat provenit dintr-un generator Van de Graaff era injectat în acceleratorul liniar. Două semnale electrice marcau începutul și sfârșitul traseului de 8,4 m, iar separarea lor pe osciloscop oferea timpul de zbor. La capăt, electronii erau opriți într-un disc de aluminiu; pentru două setări de energie, încălzirea discului a permis o verificare calorimetrică independentă.
- cinci setări pentru măsurarea timpului de zbor: 0,5; 1,0; 1,5; 4,5 și 15 MeV;
- traseu de 8,4 m, cu timpul de zbor determinat din separarea celor două semnale;
- verificare calorimetrică la setările de 1,5 și 4,5 MeV, cu rezultate de aproximativ 1,6 și 4,8 MeV;
- datele de timp de zbor au urmat predicția relativistă și au evidențiat apropierea asimptotică de viteza-limită c.
La energii mult sub 0,511 MeV, aproximația clasică devine bună; la 0,5 MeV efectele relativiste sunt deja importante.
Timpul de zbor tinde către valoarea corespunzătoare vitezei c, fără ca electronul masiv să atingă c.
Energia cinetică și impulsul cresc în continuare, în acord cu relațiile relativiste.
Furnizează energie unui electron și urmărește ce se schimbă
Controlul de mai jos nu înlocuiește simularea grafică a lecției. El servește aici doar pentru a observa direct fenomenul esențial: diferența dintre comportamentul clasic și cel relativist.
Electron accelerat
Modifică energia cinetică K. Masa invariantă a electronului rămâne aceeași.
Măsoară cât de pronunțat este regimul relativist.
≈ 2,59 × 10⁸ m/s
Continuă să crească chiar atunci când v este deja foarte aproape de c.
La energii suficient de mari, formula clasică începe să producă predicții imposibile.
Nu „masa devine infinită”. Energia și impulsul cresc prin factorul Lorentz.
Formularea modernă este mai clară dacă păstrăm masa invariantă m constantă și introducem factorul Lorentz în expresiile energiei și impulsului.
Masa invariantă m
Caracterizează particula și nu depinde de viteza observatorului. Pentru un electron liber este aceeași indiferent de sistemul inerțial în care îl descriem.
Impulsul p
Depinde de sistemul de referință și, pentru o particulă masivă, are forma p = γmv .
Energia totală E
Depinde și ea de sistemul de referință: E = γmc² . Energia cinetică este partea suplimentară față de energia de repaus.
Viteza v
Pentru o particulă cu m > 0, poate tinde către c, dar nu poate atinge această valoare cu o energie finită.
Energia și impulsul sunt două fețe ale aceleiași dinamici relativiste
Relația energie–impuls
Un observator poate măsura altă energie și alt impuls decât un observator aflat în mișcare față de el. Totuși, există o combinație a acestor mărimi care rămâne aceeași:
Cantitatea mc² reprezintă energia de repaus. Relația arată că energia totală nu poate fi analizată separat de impuls atunci când vitezele devin relativiste.
Aceeași relație descrie lumea lentă, lumea relativistă și particulele fără masă
Regim nerelativist
Dacă v ≪ c, atunci γ ≈ 1 și recuperăm aproximativ p ≈ mv și K ≈ mv²/2.
Regim ultrarelativist
Dacă energia particulei este mult mai mare decât energia ei de repaus, termenul mc² devine relativ mic și avem aproximativ E ≈ pc.
Particulă fără masă
Pentru m = 0, pentru energia pozitivă relația devine exact E = pc. Fotonul poate avea astfel impuls chiar dacă masa lui invariantă este zero.
O particulă încărcată se curbează într-un câmp magnetic
În fizica particulelor, impulsul se determină și experimental, nu numai prin calcul, din traiectoria particulei.
Curbura devine un instrument de măsură
Pentru o particulă cu sarcină q care se deplasează perpendicular pe un câmp magnetic uniform B, impulsul și raza traiectoriei sunt legate prin:
Cu cât impulsul este mai mare, cu atât traiectoria este mai greu de curbat. Această idee stă la baza multor spectrometre și detectoare de particule.
Într-o ciocnire relativistă trebuie urmărite împreună energia și impulsul
În acceleratoarele de particule, detectoarele înregistrează traiectoriile și energiile produșilor unei ciocniri. Legile de conservare permit apoi reconstruirea procesului care a avut loc.
Impulsul total se conservă
Vectorii impulsurilor tuturor particulelor înainte și după interacțiune trebuie comparați. Direcția este la fel de importantă ca mărimea.
Energia totală se conservă
În relativitate nu urmărim numai energia cinetică: energia de repaus și energia cinetică fac parte din aceeași energie totală.
Împreună formează 4-impulsul
La nivel mai avansat, energia și cele trei componente ale impulsului sunt reunite într-un singur obiect geometric: cuadrivectorul energie–impuls.
Patru afirmații care trebuie formulate corect
De ce unele manuale românești scriu „masa relativistă”?
În numeroase manuale mai vechi se notează cu m₀ „masa de repaus” și se introduce m = γm₀, numită uneori „masă relativistă” sau „masă de mișcare”.
Această notație poate reproduce corect anumite formule, dar nu este cea preferată în tratamentul modern al relativității. Pe Phyastro folosim masa invariantă m, aceeași pentru toate sistemele inerțiale, și scriem direct:
Astfel devine mai clar ce depinde de observator: energia, impulsul și viteza — nu masa invariantă a particulei.
La viteze apropiate de c, descrierea mișcării cere atât viteza, cât și energia și impulsul.
În dinamica relativistă, viteza unei particule masive este limitată de c, însă energia și impulsul ei pot continua să crească. Legătura dintre ele este exact ceea ce permite legilor conservării să funcționeze coerent în toate sistemele de referință inerțiale.