Formule și raționament matematic — Statistica entropiei
Entropia poate fi introdusă macroscopic prin termodinamică, dar semnificația ei devine mult mai profundă atunci când privim sistemul la nivel microscopic. În mecanica statistică, întrebarea centrală nu mai este doar „câtă căldură a primit sistemul?”, ci și „în câte moduri microscopice poate exista aceeași stare macroscopică?” Din această întrebare apare în mod natural formula lui Boltzmann.
Macrostarea și microstarea nu sunt același lucru
În termodinamică descriem un sistem folosind un număr relativ mic de mărimi macroscopice: presiune, volum, temperatură, energie, număr de particule.
O astfel de descriere definește o macrostare.
O macrostare este starea sistemului descrisă prin mărimi observabile la scară macroscopică. Ea nu precizează poziția și impulsul fiecărei particule în parte.
La nivel microscopic însă, același sistem poate fi realizat în foarte multe moduri.
O microstare reprezintă o configurație microscopică completă a sistemului, compatibilă cu macrostarea considerată. Într-un model clasic, aceasta poate fi asociată pozițiilor și impulsurilor tuturor particulelor. Într-un model cuantic, microstarea este descrisă prin starea microscopică cuantică a sistemului.
Prin urmare, mai multe microstări diferite pot corespunde exact aceleiași macrostări .
Mărimile care apar în modelul statistic
Constanta lui Boltzmann are valoarea exactă:
Ea realizează legătura dintre scara microscopică și cea macroscopică. Mărimea sa foarte mică este firească: energia asociată unei singure particule este minusculă în comparație cu energiile macroscopice obișnuite.
În literatura clasică, \(\Omega\) este uneori numită probabilitate termodinamică. Denumirea poate induce în eroare. \(\Omega\) nu este o probabilitate cu valori între \(0\) și \(1\), ci un număr de microstări sau o multiplicitate. Într-un model discret:
Deoarece \(\Omega\) este un număr de stări, nu are unitate de măsură:
Unitatea entropiei în Sistemul Internațional este:
Ce presupunem înainte de a deduce formula?
Microstări echiprobabile
Pentru un sistem izolat aflat la echilibru, microstările accesibile compatibile cu restricțiile macroscopice sunt considerate echiprobabile. Aceasta este ipoteza fundamentală a ansamblului microcanonic.
Aditivitatea entropiei
Pentru două subsisteme independente \(A\) și \(B\), entropia sistemului compus trebuie să fie suma entropiilor:
Multiplicarea microstărilor
Dacă sistemele sunt independente, fiecare microstare a lui \(A\) poate fi combinată cu fiecare microstare a lui \(B\).
Entropia depinde de multiplicitate
Căutăm o funcție care să asocieze fiecărei multiplicități \(\Omega\) o valoare a entropiei:
Cele două reguli centrale par, la prima vedere, incompatibile: microstările se înmulțesc, dar entropiile trebuie să se adune. Tocmai această cerință va determina forma matematică a funcției.
De ce apare logaritmul?
Considerăm două sisteme independente, \(A\) și \(B\).
Pentru sistemul \(A\):
Pentru sistemul \(B\):
Sistemul combinat are:
În același timp, aditivitatea entropiei impune:
Înlocuind \(S=f(\Omega)\):
Așadar, căutăm o funcție care transformă înmulțirea argumentelor în adunarea valorilor.
Logaritmul are exact această proprietate:
Apariția logaritmului nu este o alegere arbitrară. El apare deoarece natura compunerii sistemelor cere simultan două lucruri: multiplicitățile se multiplică, iar entropiile se adună. Logaritmul este funcția care face legătura dintre cele două operații.
Obținerea formulei lui Boltzmann, pas cu pas
Pentru a obține riguros forma funcției, presupunem că \(f\) este derivabilă pentru \(\Omega>0\).
Pornim de la ecuația funcțională:
unde am notat simplu:
Derivăm relația în raport cu \(x\), considerând \(y\) constant.
Pentru membrul stâng folosim regula lanțului:
Deoarece:
obținem:
Alegem acum cazul particular:
Relația devine:
Termenul \(f'(1)\) este o constantă. O notăm, pentru moment, cu \(K\):
Prin urmare:
Împărțim la \(y\):
Am obținut o ecuație diferențială foarte simplă.
Integrăm:
Deoarece:
rezultă:
Trebuie determinată constanta \(C\). Putem face acest lucru direct din relația de aditivitate, fără a apela încă la termodinamică.
Punem:
Din:
rezultă:
Singura posibilitate este:
Dar:
Deoarece:
avem:
Funcția are deci forma:
Constanta de proporționalitate este identificată fizic cu constanta lui Boltzmann:
Obținem astfel formula fundamentală:
Formula obținută chiar respectă aditivitatea?
Este util să verificăm explicit rezultatul.
Pentru două sisteme independente:
Aplicăm formula lui Boltzmann:
Folosim proprietatea logaritmului:
Rezultă:
Exact proprietatea de la care am pornit.
Legătura cu principiul al III-lea al termodinamicii
Formula statistică oferă o interpretare naturală a situației în care sistemul are o singură microstare accesibilă:
Atunci:
Deoarece:
rezultă:
Afirmația „la \(0\,\mathrm K\), entropia este întotdeauna zero” trebuie formulată cu grijă. Principiul al III-lea conduce la entropie nulă pentru un cristal perfect aflat într-o stare fundamentală unică . Dacă starea fundamentală este degenerată sau există dezordine reziduală, poate apărea o entropie reziduală.
Variația entropiei dintre două macrostări
Considerăm o stare inițială cu multiplicitatea \(\Omega_1\) și o stare finală cu multiplicitatea \(\Omega_2\).
Entropia inițială este:
Entropia finală:
Variația entropiei:
Înlocuim:
Scoatem \(k_B\) factor comun:
Folosim:
Rezultă:
Patru particule într-o cutie împărțită în două
Considerăm patru particule distincte, notate \(A\), \(B\), \(C\) și \(D\). Fiecare particulă poate fi în jumătatea stângă sau în jumătatea dreaptă a unei cutii.
Pentru fiecare particulă există două posibilități, deci numărul total de microstări este:
Definim macrostarea prin numărul \(n\) de particule aflate în partea stângă.
Numărul de microstări corespunzător unei asemenea macrostări este:
| Particule în stânga | Particule în dreapta | Multiplicitate \(\Omega\) | Proporție din cele 16 microstări |
|---|---|---|---|
| 0 | 4 | \(\binom40=1\) | \(1/16\) |
| 1 | 3 | \(\binom41=4\) | \(4/16\) |
| 2 | 2 | \(\binom42=6\) | \(6/16\) |
| 3 | 1 | \(\binom43=4\) | \(4/16\) |
| 4 | 0 | \(\binom44=1\) | \(1/16\) |
Observăm că macrostarea cea mai „echilibrată”, cu două particule în fiecare jumătate, are cea mai mare multiplicitate:
Pentru această macrostare:
În schimb, o stare în care toate particulele se află în aceeași jumătate are:
și, în această normalizare:
Pentru numai patru particule, fluctuațiile sunt evidente și stările dezechilibrate nu sunt extraordinar de rare. Într-un sistem macroscopic, numărul particulelor este însă de ordinul \(10^{23}\). Atunci diferența dintre multiplicitatea unei macrostări de echilibru și cea a unei macrostări foarte ordonate devine enormă. Tocmai de aceea comportamentul macroscopic pare practic ireversibil.
De ce sistemele tind spre stările cu entropie mare?
Dacă microstările accesibile sunt echiprobabile, atunci o macrostare poate apărea prin atâtea microstări câte indică valoarea lui \(\Omega\).
O macrostare cu multiplicitate mare poate fi realizată în mult mai multe moduri decât una cu multiplicitate mică.
Din:
rezultă că maximizarea lui \(\Omega\) este echivalentă cu maximizarea lui \(S\), deoarece logaritmul natural este o funcție crescătoare.
În această imagine, echilibrul termodinamic nu trebuie înțeles ca o stare în care particulele „s-au oprit”. Mișcarea microscopică continuă. Echilibrul este macrostarea care corespunde unui număr copleșitor de mare de microstări accesibile.
De ce folosim logaritmul unui număr atât de mare?
Pentru sisteme macroscopice, \(\Omega\) poate fi un număr inimaginabil de mare.
Dacă, de exemplu:
este practic inutil să lucrăm direct cu valoarea lui \(\Omega\).
Logaritmul transformă numărul într-o mărime gestionabilă:
Acesta este încă un motiv pentru care forma logaritmică este foarte potrivită pentru descrierea sistemelor macroscopice.
Din punct de vedere matematic, transformă produsele în sume. Din punct de vedere practic, comprimă numere astronomic de mari într-o scară pe care putem efectua calcule. Aceeași funcție rezolvă, așadar, două probleme diferite ale mecanicii statistice.
Este formula \(S=k_B\ln\Omega\) dimensional corectă?
Pornim de la:
Pasul 1 — argumentul logaritmului
\(\Omega\) reprezintă un număr de microstări. Este deci adimensional:
O funcție logaritmică trebuie să primească un argument adimensional. Prin urmare:
Pasul 2 — unitatea constantei lui Boltzmann
Constanta lui Boltzmann poate fi legată de constanta universală a gazelor:
Unitatea sa este:
Același rezultat apare și din forma microscopică a ecuației gazului ideal:
Produsul \(pV\) are dimensiunea unei energii, deci:
Pasul 3 — formula completă
În mărimi fundamentale:
Prin urmare:
Faptul că unitățile coincid nu demonstrează singur formula lui Boltzmann. Verificarea dimensională arată însă că expresia statistică este compatibilă cu dimensiunea entropiei cunoscută din termodinamică. Este o condiție necesară pentru corectitudine, nu o demonstrație fizică completă.
Cum se leagă formula statistică de entropia termodinamică?
În termodinamica macroscopică, pentru un proces reversibil, variația infinitezimală a entropiei poate fi scrisă:
Această relație descrie entropia prin mărimi macroscopice: căldură și temperatură.
Formula:
descrie aceeași mărime din perspectivă microscopică, prin numărul de configurații compatibile cu macrostarea.
În multe formule, \(k_B\) apare exact acolo unde trebuie făcută trecerea dintre energia unei particule și temperatura macroscopică. De exemplu, pentru un gaz ideal:
În formula entropiei:
În ambele cazuri, \(k_B\) este puntea dintre numărul enorm de grade de libertate microscopice și mărimile măsurabile în laborator.
Entropia nu înseamnă pur și simplu „dezordine”
În explicațiile introductive, entropia este uneori numită „măsură a dezordinii”. Formula poate fi utilă intuitiv, dar este prea vagă pentru un raționament riguros.
O interpretare mai precisă este:
Entropia măsoară logaritmic multiplicitatea microscopică asociată unei macrostări. O entropie mai mare corespunde unei macrostări care poate fi realizată printr-un număr mai mare de microstări.
Această formulare explică mult mai clar de ce stările de echilibru sunt dominante. Nu există o „forță a dezordinii” care obligă sistemul să se comporte într-un anumit fel. Pur și simplu, există incomparabil mai multe microstări care arată macroscopic ca echilibrul decât microstări care corespund unei configurații foarte speciale.
Al doilea principiu al termodinamicii capătă astfel un sens statistic: sistemele macroscopice evoluează spontan către macrostări cu multiplicitate enorm mai mare, deoarece acestea reprezintă aproape toate microstările accesibile.
Relațiile esențiale ale lecției
Pentru două sisteme independente:
Condiția matematică este:
Soluția derivabilă relevantă fizic este logaritmică:
Pentru trecerea dintre două macrostări:
Unitatea entropiei:
Iar ideea fizică centrală este:
o macrostare cu entropie mai mare corespunde unui număr mai mare de moduri microscopice în care sistemul poate exista. Pentru sisteme macroscopice, diferențele de multiplicitate devin atât de mari încât stările de echilibru domină covârșitor comportamentul observabil.